Problema principală a valorii identificatoare a caracteristicilor este: aceea a determinării ierarhiei elementelor dintr-o urmă, în funcţie de importanţa fiecăruia în particularizarea obiectului.
Caracteristicile identificatoare trebuie si fie in primul rând constante, relativ neschimbătoare. Cu cât stabilitatea este mai mare, cu atât creşte valoarea lor identificatoare şi, invers, scade dacă se dovedesc a fi aleatorii.
Valoarea identificatoare a caracteristicilor este determinată în al doilea rând de frecvenţă. Cu cât o caracteristică este mai rară, cu atât este mai originală şi deci valoarea sa identificatoare este mai mare.
Valoarea identificatoare a caracteristicilor este determinată în al treilea rând, de gradul de dependenţă a unora faţă de celelalte. Prioritar la identificare rămâne criteriul cantitativ, dar nu se poate ignora şi cel calitativ.
Conceptul de „ Diagnosticare criminalistică ”, în literatura de specialitate există deja de peste treizeci de ani.
Pentru prima dată acest concept a fost introdus la începutul anilor 1970 de către cercetătorul rus – V.A. Snetkov [[2]].
La baza denumirii a stat termenul de „ diagnostică ”, răspândit în medicină şi care desemnează literal „recunoaştere”, „desluşire”.
Termenul „ diagnostica ” este de origine greacă ceea ce înseamnă capacitatea de a recunoaşte, recunoaşterea la rândul ei reprezentând studiul despre metodele de detectare a bolii şi simptoamele care caracterizează anumite boli (dacă e să luăm după principiile biologice).
DEX-ul defineşte „ diagnostica ” [[3]] ca o identificare a unei boli după simptome sau după rezultatele examenului de laborator; diagnoză.
În această ordine de idei conform DEX-ului „ a diagnostica ” [[4]] înseamnă a recunoaşte punând diagnosticul.
În sensul larg al cuvântului, „ recunoaşterea ” este utilizată în toate ramurile ştiinţei şi tehnologiei, inclusiv şi în criminalistică, constituind parte a materiei, cum ar fi, de exemplu, permiterea determinării naturii fenomenelor, substanţelor, materialelor şi obiectelor concrete.
Unii autori [[5]] nu neagă diagnostica criminalistică, dar pune accentul pe o poziţie de subordonare: „Orice diagnosticare este de recunoaştere, dar nu fiecare recunoaştere este diagnosticată”.
Profesorul R. S. Belkin [[6]] susţine că toate componentele ipotetice ale teoriei recunoaşterii – sunt teoriile criminalisticii luate în particular, ca de exemplu, cum ar fi teoria diagnosticării criminalistice şi nu există nici un motiv pentru a înlocui activităţile de recunoaştere privind divulgarea şi investigarea infracţiunilor.
Autoarea unei monografii [[7]], în Federaţia Rusă, mai evidenţiază şi aşa noţiune ca „ diagnosticarea situaţiei ” care reprezintă constatarea tipului concret a unei situaţii aparte din totalitatea situaţiilor existente.
În cele din urmă, datorită faptului că practica de expertiză a avut nevoie de evoluţiile ştiinţifice în rezolvarea diferitor probleme, în ştiinţa criminalistică s-a evidenţiat o nouă direcţie – „ Diagnostica Criminalistică ”.
Noţiunea de diagnostică criminalistică. Reprezintă o teorie a criminalisticei, de sine stătătoare, obiectul de studiu al căreia este cunoaşterea evoluţiei, schimbărilor petrecute în rezultatul comiterii unei infracţiuni, cauzele şi condiţiile care au favorizat aceste modificări, pe baza studierii proprietăţilor şi stării interacţionării obiectelor în scopul stabilirii mecanismului tabloului infracţional în întregime sau pe fragmente [[8]].
Un alt autor defineşte diagnostica criminalistică fiind un proces de cercetare în scopul depistării proprietăţilor cantitative şi calitative a obiectelor în vederea stabilirii anumitor situaţii concrete a infracţiunii [[9]].
Autorul Iablokov [ [10] ] ne redă o definiţie a diagnosticării criminalistice distinctă de cele expuse mai sus, ca fiind un sistem de sarcini şi metode cu ajutorul cărora se va constata şi descoperi proprietăţile şi stările obiectelor, fenomenelor, proceselor ce au legătură cu fapta infracţională în scopul descoperirii cât mai rapide şi preîntâmpinării acesteia. Alţi autori mai specifică şi faptul că diagnostica criminalistică contribuie la stabilirea dinamicii şi cauzelor apariţiei anumitor evenimente [[11]], legăturii dintre anumite fenomene şi consecinţe ale activităţii infracţionale [[12]].
În opinia autorilor autohtoni [[13]] prin diagnosticare criminalistică se subînţelege depistarea, examinarea şi aprecierea indicilor ce caracterizează infracţiunea în cauză, precum şi persoanele implicate în ea.
Esenţa studiului diagnosticării criminalistice constă în a identifica în obiectul cercetat abateri de la unele norme, pentru a stabili cauza schimbărilor apărute, gradul de legătură a acestei cauze cu mecanismul infracţiunii. Pentru aceasta rezultatele investigării sunt comparate cu unele analoage.
Esenţial pentru diagnostica criminalistică constituie şi studierea modelelor de recunoaştere a obiectelor criminalistice pe baza caracteristicilor acestora, de exemplu, cum ar fi:
ü sexul persoanei – după scrisul de mână;
ü distanţa împuşcăturii – după urmele de utilizare a armelor de foc;
ü înălţimea persoanei – după urmele de picioare;
ü grupa de sânge – după urmele secreţiei sudoripare;
ü tipul armei de foc – după urmele lăsate pe cartuş;
ü tipul de îmbrăcăminte – după compoziţia şi proprietăţile fibrelor din care este confecţionată;
ü etc.
Sarcinile diagnosticării criminalistice. În doctrina de specialitate se duc discuţii legate de diagnostica criminalistică în ceea ce priveşte clasificarea sarcinilor acesteia. Atât în criminalistică, cât şi în expertiza judiciară, există un număr de sarcini care pot fi exprimate prin următoarele categorii de raporturi [[14]]:
1. Raportul genetic – relaţia între cauză şi efect;
2. Raportul de comunicare funcţională – comunicarea între procesele conexe;
3. Raportul de comunicare în masă – comunicarea între obiecte care aparţin unui anumit grup, gen;
4. Raportul substanţial – relaţia dintre proprietăţile unui obiect şi dintre acestea şi proprietăţile unui alt obiect;
5. Raportul de transformare – reprezintă o legătură între fenomene, care nu se percep în mod direct, ci din copiile acestor fenomene (de exemplu - este invizibilă o urmă de deget, dar copia de pe acesta?).
Sarcinile de diagnosticare sunt legate de apariţia mecanismului de identificare a evenimentului, timpului, metodei. Ca exemplu putem aduce situaţiile: stabilirea mecanismului de provocare a incendiului sau exploziei; stabilirea compoziţiei şi tehnologiei de fabricare a produsului alimentar, astfel putem afla cum tehnologia diferă de la un produs la altul fabricat în conformitate cu normele aprobate, etc.
Sarcinile diagnosticării criminalistice sunt menite să se potrivească obiectului identificat şi apartenenţa acestuia unei clase, gen, specie. Un exemplu este examinarea expertizei balistice, atunci când este necesar de constatat la ce model se atribuie o armă de foc concretă. În acest sens nu trebuie confundate sarcinile de diagnosticare cu sarcinile de identificare la stabilirea apartenenţei obiectului unui grup sau altul.
Însă sarcinile diagnosticării criminalistice nu pot fi îndeplinite fără respectarea principiilor speciale ale acestei instituţii [[15]], printre care amintim:
1) combinarea (interacţiunea) metodelor criminalisticii;
2) deplinătatea conceptului de metodă, ce facilitează utilizarea acesteia de către practicieni;
3) consolidarea surselor procedurale, a progresului şi a rezultatelor punerii în aplicare a metodei;
4) variaţia sistemelor de punere în aplicare a metodei de diagnosticare criminalistică;
5) structura integrată şi optimă metodelor criminalistice;
6) compatibilitatea metodei de diagnosticare criminalistică cu expertiza judiciară;
7) aplicarea complexă a posibilităţilor metodei ştiinţifice, la general.
În literatura rusă de specialitate se conturează următoarea c lasificare a sarcinilor diagnosticării criminalistice [[16]]:
I. În dependenţă de gradul de complexitate, putem evidenţia:
1. Sarcini simple de diagnosticare:
a) Diagnosticarea proprietăţilor şi stării obiectului nemijlocit:
· studiul proprietăţilor obiectului, respectarea anumitor caracteristici (standarde stabilite);
· determinarea stării reale a obiectului, prezenţa sau absenţa oricărei abateri de la starea sa normală;
· stabilirea stării iniţiale a obiectului;
· identificarea cauzelor şi condiţiilor de schimbare a proprietăţii obiectului.
b) Diagnosticarea proprietăţilor şi stării obiectului după reflectările sale:
· determinarea gradului de informare a urmei;
· stabilirea proprietăţilor şi stării obiectului la momentul reflectării acestuia;
· determinarea cauzelor schimbării proprietăţilor sau stării obiectului după reflectare.
2. Sarcini complexe (compuse) de diagnosticare – studierea mecanismelor, evenimentelor, proceselor şi acţiunilor după rezultate:
a) Identificarea:
· mecanismului evenimentului, procesului, acţiunii;
· posibilităţii judecării mecanismului şi circumstanţelor după rezultatele sale (consecinţele, reflectările), etapele individuale (fragmente) ale evenimentului.
b) Instituirea:
· mecanismului de evenimente în dinamica acestora
· posibilităţii (imposibilităţii) comiterii anumitor acte în anumite condiţii;
· potrivirii (nepotrivirii) regulilor speciale.
c) Determinarea:
· condiţiilor (mediului);
· timpului (perioadei) sau a succesiunii cronologice a acţiunilor (evenimentelor);
· locul de acţiune (localizarea şi limitele);
· identificarea altor condiţii.
d) Determinarea legăturilor cauzale dintre acţiuni şi rezultatele acestora.
II. În dependenţă de orientare [[17]]:
1. Sarcini directe de diagnosticare – sunt rezolvate prin trecerea de la cauza la efect.
Acestea sunt, de obicei sarcini simple de diagnosticare (cum ar fi, de exemplu: stabilirea compoziţiei sau structurii obiectului, stabilirea temperaturii la care are loc arderea internă, etc.).
Sarcinile complexe de diagnosticare, sunt rezolvate prin intermediul unor metode tehnice folosite în studiile de diagnosticare (un exemplu ar fi: stabilirea mecanismului unui proces în anumite condiţii create sau adaptate).
2. Cele mai dificile sarcini de expertiză criminalistică soluţionate de diagnostica criminalistică, sunt aşa-numitele sarcini indirecte de diagnosticare, de exemplu, acestea sunt rezolvate prin trecerea de la efect la cauză, cum ar fi reintegrarea (reconstrucţia) după fragmentele rămase. Metoda utilizată în acest caz este simularea (modelarea), fie intelectuală, fie fizică sau matematică.
Sarcinile diagnosticării criminalistice nu şi-au găsit rezolvarea în totalitate, cu toate că aplicarea acesteia în practică este inevitabilă.
În concluzie, putem afirma că printre sarcinile principale ale diagnosticării, în general, se numără [[18]]:
· stabilirea proprietăţilor obiectelor, fenomenelor, proceselor;
· stabilirea stării obiectelor, fenomenelor, proceselor;
· posibilitatea folosirii unor acţiuni;
· posibilitatea folosirii unor mecanisme;
· stabilirea unei legături de cauzalitate.
Semnul diagnosticării criminalistice [[19]]. În acest caz ne aflăm în situaţia când putem să judecăm despre proprietăţile lăsate pe obiect, modificării acestor proprietăţi în timp, condiţiile în care a interacţionat unele obiectele. În acest sens deosebim:
1. Obiect de diagnosticat – suport material purtător de urme (semne), care reflectă diferite proprietăţi (ceea ce s-a întâmplat în realitate);
2. Obiect diagnosticator – un şir de condiţii (situaţii) ce reflectă urmele şi stările obiectelor.
Totodată, obiectul nemijlocit al diagnosticării îl constituie procesul de schimbare a caracteristicilor şi stări obiectului investigat (procesului, fenomenului).
Rezultatul folosirii metodei diagnosticării criminalistice foloseşte la stabilirea naturii, proprietăţilor şi stării obiectelor (proceselor, fenomenelor).
Metodologia de studiu a diagnosticării criminalistice. Justificarea metodei de diagnosticare [[20]] criminalistică, ca un element necesar şi indispensabil de efectuare a expertizelor diagnostice, se caracterizează prin faptul că reprezintă un instrument foarte eficient pentru a depista, analiza, sistematiza şi utiliza informaţii.
Metodologia de diagnosticare criminalistică este concepută pentru a oferi punerea în aplicare a cunoştinţelor din domeniul științei despre natură. Caracteristicile şi stările obiectelor supuse diagnosticării criminalistice reprezintă părţi constitutive în domeniul activităţii criminalistice.
La baza dezvoltării metodei diagnosticării criminalistice stau cunoştinţele general-ştiinţifice despre metoda de diagnostică, care este împrumutată din domeniul teoriei cunoaşterii, logicii, medicinii, ingineriei, psihologiei şi alte ştiinţe.
Totodată, metodologia de studiu a diagnosticării criminalistice include următoarele etape [[21]] (stadii [[22]]):
1. Etapa de preparare (premergătoare):
a) Elucidarea problemei. Luarea de cunoştinţă cu situaţia;
b) Stabilirea unui studiu de fezabilitate (posibilitate).
2. Etapa cercetării de bază:
a) Etapa de analiză;
b) Studiul comparativ cu utilizarea analoagelor;
c) Sinteza datelor obţinute.
3. Etapa finală [[23]]:
a) Studiu de evaluare;
b) Formularea concluziilor;
c) Înaintarea propunerilor.
După obţinerea concluziilor diagnosticării criminalistice sunt posibile următoarele rezultate [[24]]:
1. Categorice (pozitive sau negative) – soluţia concretă a problemei înaintate în faţa expertului.
2. Probabile (pozitive sau negative) – soluţia problemei aduse în faţa expertului într-un mod probabilistic.
3. Concluzia cu privire la imposibilitatea de a da un aviz – poate apărea în acel caz când expertul este în imposibilitate din motive obiective, ce nu depind de el, fie de a îndeplini condiţiile ce duc la cercetarea obiectului (de exemplu - din cauza imposibilităţii de a obţine probele necesare), fie de a cerceta obiectul propriu-zis (de exemplu – lipsa în laboratorul de expertiză a echipamentelor necesare).
Formele diagnosticării criminalistice. Profesorul rus G.A. Zorin [[25]] identifică o serie de forme de diagnosticare criminalistică, cum ar fi:
o Diagnosticarea şi cercetarea activităţii infracţionale;
o Diagnostica identificării autorului infracţiunii şi victimei;
o Diagnostica tactică a acţiunilor în cadrul măsurilor operative de investigaţii;
o Diagnostica percepţiei sociale.
Este evident că această listă nu este exhaustivă, deoarece aceasta poate fi suplinită cu ocazia altor cercetări ştiinţifice a instituţiei diagnosticării criminalistice.
Legităţile ce contribuie la aplicarea diagnosticării criminalistice. Este cunoscut faptul că cercetarea la faţa locului încă de la începutul etapei de pregătire se află în dependenţă de acele legităţi care s-au reflectat (se reflectă sau se vor reflecta) din urmele materiale ale infracţiunii.
Aceste legităţi sunt datorate atât factorilor obiectivi, cât şi celor subiectivi [[26]].
La cele obiective, se atribuie, în mod special, condiţiile meteorologice, caracteristicile temporale şi spaţiale, particularităţile urmelor materiale.
La cele subiective, se atribuie – experienţa şi cunoştinţele ofiţerului de urmărire penală, grupului operativ de lucru, expertului, specialistului. Nu putem ignora capacitatea însuşi a autorului infracţiunii, gradul de pregătire pentru săvârşirea şi ascunderea urmei infracţiunii.
În aşa mod, cunoştinţele în domeniul diagnosticării criminalistice [[27]] în cazul anumitor infracţiuni concrete permit organizarea în mod adecvat a protejării locului săvârşirii infracţiunii, precum şi organizarea lucrului în activitatea de urmărire penală pentru organul de urmărire penală şi activitatea de cercetare pentru expert, specialist ş.a.
După caracteristicile funcţionale, sunt răspândite patru grupuri de legităţi utilizate în studiul diagnosticării criminalistice [[28]]:
1. modelarea generală a situaţiei şi formarea versiunilor, în baza analizei caracteristicilor obiectelor (proceselor, fenomenelor);
2. modelarea şi formularea ipotezelor de lucru printr-o analiză ştiinţifică, precum şi selectarea versiunilor concrete;
3. selectarea celei mai probabile ipoteze, bazată pe analiza comparativă a versiunilor cu legităţile de comportament (acţiuni) cunoscute;
4. formularea concluziilor exacte, care să confirme datele ipotetice, în rezultatul testării.
Odată ce sunt stabilite legităţile, putem vorbi şi despre unele situaţii concrete în d iagnostica criminalistică. Pe baza capacităţilor de testare diagnostică, se ia în considerație importanţa diagnosticării criminalistice în situaţii speciale: cercetarea la faţa locului, audierea, experimentul, percheziţia şi ridicarea, declaraţiile la faţa locului, colectarea mostrelor pentru analiza comparativă ş.a.
O importanţă deosebită o au informaţiile obţinute în cursul anchetei preliminare sau în urma expertizei, pentru a căuta şi a identifica alte urme materiale ale infracţiunii în limitele acestor acţiuni de investigaţie.
Este de menţionat faptul că capacitatea informaţiilor diagnosticării criminalistice şi utilizarea rezultatelor acesteia reprezintă una din cele mai importante tipuri de investigaţie – mai ales în cazul cercetării locului faptei – s-a dezvoltat în mod semnificativ achiziţionarea organelor competente cu laboratoare criminalistice mobile. Aceste laboratoare permit de a rezolva rapid probleme de diagnosticare criminalistică, ceea ce contribuie în mod eficient la cercetarea şi identificarea făptuitorului după urmele „fierbinţi”.
Să presupunem că pe autostrada din bl. Moscovei – mun. Chişinău au fost găsite corpurile neînsufleţite ale unui bărbat şi unui copil. La locul faptei au fost depistate particule de vopsea, sticlă şi urme de inhibare (de frânare bruscă) a automobilului. Automobilul a părăsit locul accidentului. Cu ajutorul echipamentului, de exemplu, avem posibilitatea de a identificat următoarele:
1. Particulele de vopsea descoperite sunt caracteristice automobilelor;
2. Particule de sticlă, şi existenţa pe suprafaţa acestora a urmelor reliefate, sunt caracteristice, de exemplu, automobilelor de model „BMW”;
3. Dimensiunile urmelor de inhibare, de asemenea, corespund trăsăturilor automobilului de acest model.
Specificarea completă a acestor date de diagnosticare criminalistică, evaluarea corectă cu utilizarea înregistrării criminalistice şi abilitatea de a utiliza declaraţiile persoanelor implicate în cauză permit de a identifica, în cel mai scurt timp, automobilul suspect, şi apoi de a stabili identitatea făptuitorului.
Experienţa în domeniul diagnosticării criminalistice ajută direct la planificarea şi desfăşurarea acţiunilor de investigaţie în cauză [[29]].
Examinăm această situaţie, printr-un alt exemplu, cum ar fi, iarăşi un accident auto, în care s-a găsit un cadavru, iar automobilul după impact (tamponare) a dispărut de la locul comiterii faptei. Pentru a proteja în mod corespunzător locul săvârşirii infracţiunii, neapărat trebuie să cunoaştem şi să prognozăm existenţa acelor urme, care în acest caz pot fi detectate, şi cel mai important – ce informaţii utile ne vor furniza acestea pentru a căuta mijlocul de transport, în cazul nostru automobilul (eventual pentru a stabili identitatea făptuitorului). Unele dintre cele mai importante surse de informare cu privire la identitatea făptuitorului sunt declaraţiile martorilor. Aici neapărat trebuie să mai includem şi declaraţiile expertului (pentru clarificarea sau completarea actului de expertiză pe care a efectuat-o). În aceste cazuri, trebuie să acordăm o atenţie deosebită pentru clarificarea şi completarea întregului spectru de factori, precum şi datelor reale care să reflecte:
condiţiile şi durata evenimentului;
acţiunile întreprinse de către autorul infracţiunii;
expunerea completă şi sistematică a datelor personale ale infractorului (nu numai aspectul exterior al persoanei (adică semnalmentele exterioare ale acestuia), dar şi caracteristicile profesionale, de comunicare, de interacţiune şi contact cu diferite obiecte ale naturii, persoane, semnele specifice pe care le posedă).
Dacă subiecţii participanţi la cercetarea şi paza locului faptei sunt competenţi în domeniul diagnosticării criminalistice, atunci şi rezultatele utilizării acestei metode vor deveni efective.
Importanţa şi legătura diagnosticării criminalistice în raport cu versiunile de cercetare, devine clară atunci când versiunile se referă la informaţii legate de persoana care a comis infracţiunea, de exemplu, informaţii despre aspectul exterior al acestuia, cum ar fi: portretul-schiţă, urmele de mâini, picioare, dinţi, etc. La baza versiunilor de investigaţii pot sta şi date reale (elementele individuale ale versiunii): despre victime, martori, persoanele dispărute, despre modul de comitere a infracţiunii, care includ factori temporali, spaţiali şi de cauzalitate, desprinse în rezultatul diagnosticării criminalistice.
Deosebirea dintre instituţia diagnosticării şi identificării criminalistice. Fiind un tip special de proces cognitiv, diagnosticarea criminalistică diferă de alte instituţii utilizate în practica criminalistică, ca de exemplu, instituţia identificării criminalistice.
Diagnostica („recunoaşterea”) este tratată de unii autori ca o metodă universală, care se atribuie atât la identificarea, cât şi la diagnosticarea criminalistică [[30]].
La diagnosticarea criminalistică, obiectul este stabilit pe calea comparării cunoştinţelor acumulate în ştiinţă şi plasarea în grupul corespunzător sau clasa corespunzătoare (de obiecte relevante).
La identificarea criminalistică, obiectul este stabilit prin compararea cu două (sau mai multe) obiecte specifice, fiecare dintre acestea fiind individuale.
Diferenţa dintre instituţiile date nu exclude utilizarea diagnosticării criminalistice la etapele iniţiale de identificare criminalistică. De altfel, uneori diagnosticarea criminalistică este utilă pentru a selecta cea mai eficientă metodă de identificare, după semnele caracteristice a unor obiecte, procese sau fenomene.
Astfel, aplicarea instituţiei diagnosticării criminalistice în alte ramuri ale ştiinţei totuşi este posibilă.Nu ne vom referi la acele ramuri care sunt specifice acestui domeniu (penal). În acest sens, reţinem că ştiinţa criminalistică constată aplicarea sa, nu numai în materie penală, ci şi în cadrul unei proceduri civile sau administrative [[31]]. Acest lucru este valabil şi pentru diagnosticarea criminalistică, care utilizează pe scară largă în determinarea, de exemplu, a mecanismului provocării accidentelor rutiere, apariţia şi dezvoltarea incendiilor, studiul instrumentelor informatice şi a sistemelor acestora.
Ar trebui subliniat faptul că utilizarea expertizei criminalistice în domeniul procedurii civile şi administrative nu înseamnă că aceasta ar trebui să se includă şi în obiectul de studiu al criminalisticii.
Se pare că dezvoltarea aplicării detaliate a teoriei diagnosticării criminalistice în domeniul procedurii civile şi administrative, pe viitor va constitui obiectul unor numeroase studii.
Dar nu putem să ne limităm doar la aceste două ramuri când vorbim despre intervenţia instituţiei diagnosticării criminalistice, în acest sens ea fiind aplicată în toate ramurile ştiinţei în general: fie celor specifice dreptului, fie celor nespecifice dreptului.
Importanţa diagnosticării criminalistice. La realizarea activităţii cognitive în procesul penal un rol important îl are punerea în aplicare a metodei de diagnosticare criminalistică. Structura, etapele, mijloacele de realizare a metodei de diagnosticare criminalistică se folosesc, în special, în cadrul expertizelor criminalistice, care poartă un caracter obiectiv.
Diagnostica criminalistică este deosebit de eficientă anume la efectuarea măsurilor operative de investigaţii, deoarece aceasta acordă colaboratorilor operativi şi altor persoane informaţii pentru a construi diferite versiuni de căutare operativă a făptuitorilor după săvârşirea infracţiunilor de către aceştia.
În acest sens, informaţii valoroase pentru descoperirea infracţiunilor şi căutarea persoanelor care le-au săvârşit, le furnizează testele de diagnosticare criminalistică, de exemplu a firelor de păr, fibrelor din ţesătură şi altor obiecte microscopice - particule de vopsea, sticlă, reziduuri de plante.
În aşa mod, implementarea unor studii de diagnosticare criminalistică în practica organelor specializate în domeniu (organele de stat: colaboratorii organelor afacerilor interne, ofiţerii de urmărire penală, procurorii etc.; precum şi organele nestatale: experţi, detectivi particulari, specialişti) reprezintă o problemă de o actualitate sporită.
Diagnosticarea criminalistică răspunde la următoarele întrebări (care, de fapt reprezintă şi obiectivele şi importanţa respectivei instituţii):
· Este oare executat manuscrisul (într-o cauză concretă), de către persoana ale cărei probe de înscrisuri de mână sunt anexate?
· De care mână (dreapta sau stânga) şi de care degete sunt lăsate amprentele de pe pelicula adezivă?
· La acţiunea cărei substanţe s-a format pata pe sacou?
· Care este distanţa împuşcăturii şi perioada acesteia?
· etc.
Şirul de întrebări poate continua la infinit, iar diagnostica criminalistică cu siguranţă va găsi o soluţie pentru toate, dat fiind faptul că se află în permanentă evoluţie şi dezvoltare.
[1] Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, op. cit. pag 90
[2]. Prin articolul său, care a pus fundamentul diagnosticării criminalistice: Снетков В. А., Проблемы криминалестической диагностики. // Труды ВНИИ МВД СССР. – Москва. – 1972. – но. 23., pag. 47-52.
[3]. Coteanu I., Seche L., Seche M., Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998. – 1195 p., pag. 299.
[4]. Ibidem.
[5]. Волчецкая Т. С., Криминалистическая ситуалогия. Монография. Москва: Юнить, 1997. – 189 c., pag. 37.
[6]. Белкин Р. С., Криминалистическая энциклопедия. Москва: Мегатрон, 2000. – 334 c., pag. 123.
[7]. Волчецкая Т. С., Op. cit., pag. 48.
[8]. Колдин В. Я., Криминалистика. Москва: Юристь, 2001. – 286 c., pag. 52.
[9]. Шурухов Н. Г., Криминалистика. Москва: Юристь, 2005. – 639 c., pag. 42.
[10]. Яблоков Н. П., Криминалистика. Учебник. Москва: ЛексЭст, 2003. – 373 c., pag. 82.
[11]. Россинская Е. Р., Криминалистика. Вопросы и Ответы. Москва: Юнить, 1999. – 327 c., pag. 64.
[12]. Астапкин Д. И., Астапкина С. М., Криминалистика. Москва: Инфра-М, 2002. – 195 c., pag. 11.
[13]. Gheorghiţă M., Criminalistica. Chişinău: Museum, 1995. – 144 p., pag. 68.
[14]. Филиппова А. Г., Криминалистика, Учебное пособие в схемах. Москва: Новый юрист, 1998. – 457 c., pag. 59.
[15]. Самищенко С. С., Современная дактилоскопия: основы и тенденции розвития. Москва: Московский психолого-социальный институт, 2004. – 432 c., pag. 365.
[16]. Корухов Ю. Г., Понятие и сущность криминалестической диагностики. Москва: Юнить, 1984. – 247 с., pag. 165.
[17]. Россинская Е. Р., Криминалистика. Вопросы и Ответы. Москва: Юнить, 1999. – 520 c., pag. 73.
[18]. www.law.edu.ru
[19]. Астапкин Д. И., Астапкина С. М., Op. cit., - pag. 11.
[20]. www.non-lethal-weapons.com
[21]. Филиппова А. Г., Криминалистика. Учебник 3-е издание. Москва: СПАРК, 2004. – 695 c., pag. 25.
[22]. Ищенко Е. П., Топоров А. А., Криминалистика. Москва: ИНФРА-М, 2003. – 748 с., pag. 51.
[23]. Филиппова А. Г., Криминалистика, 2-е издание. Москва: Спарк, 2000. – 687 c., pag.23.
[24]. www.gaev.narod.ru%2Fkonsultation%2Fdiagnostika-kons.doc
[25]. Зорин Г. А., Теоретические основы криминалистики. Минск: Амалфея, 2000. – 416 c., pag. 363-364.
[26]. Dubrovin S., Însemnătatea diagnosticii criminaliste la înfăptuirea unor acţiuni de anchetă şi a lucrului de investigaţii ale anchetatorului. // Zakon i pravo. – 2003. – Vol.2. – Nr.36. – pag. 36-39.
[27]. Аверьянова Т. В., Белкин Р. С., Корхунов Ю. Г., Россинская Е. Р., Криминалистика. Учебник для вузов, 2-е издание. Москва: НОРМА, 2006. – 659 c., pag. 113-114.
[28]. Баев О.Я., Основы криминалистики. Курс лекций. Москва: Экзамен, 2001. – 288 c., pag. 95-102.
[29]. Дубровин С. В., Криминалестическая дтагностика. Москва: Новый юрист, 1989. – 225 c., pag. 136.
[30]. Баев О.Я., Op. cit., pag. 93.
[31]. www.kollegia.net