După cum arătam, afară de aceste caracteristici pe care le găsim – explicit sau implicit – formulate în gândirea specialiştilor marxişti şi nemarxişti, unii gânditori din occident mai adaugă şi altele. Astfel, se apreciază că puterea de stat are un caracter civil şi temporal. Dar aceste caractere sunt reţinute ca fiind specifice doar democraţiilor occidentale actuale. Doctrina socialistă, în special cea elaborată în a doua perioadă de dezvoltare a statelor europene având acest caracter, a susţinut ideea existenţei unor caracteristici ale puterii de stat socialist şi anume:
Caracterul democratic “argumentând” că democraţia burgheză este “ciuntită, falsă” o democraţie în ghilimele, comparativ cu cea socialistă, singura democraţie reală, societatea socialistă fiind comunitatea în care se realizează conducerea poporului pentru popor şi prin popor”etc.
Caracterul creator, în sensul că orice putere etatică până la cea socialistă şi-a propus doar menţinerea unor relaţii, conservarea lor, pe când aceasta – numai ea – are sarcini preponderent creatoare, de construire a unei societăţi noi, lipsite de exploatare;
Caracterul progresist, strâns legat de cel creator, care reiese din faptul că această putere de stat socialistă promovează noul în toate domeniile şi în special, înlocuirea vechilor relaţii de producţie burgheze cu un nou tip de relaţii, progresiste care urmează să ridice societatea pe noi culmi de civilizaţie şi progres”.
Am trăit cu toţii şi am simţit pe viu “democraţia” “progres”, “noul” create de comunism şi nu merită să facem “un rechizitoriu, ci doar o constatare: o întreagă societate doreşte “să se întoarcă” la democraţia “ciuntită”, burgheză, la democraţia de tip occidental, cu o condiţie: să se ocolească “păcatele ei”.
Suveranitate – caracteristică esenţială a puterii de stat
Suveranitatea de stat este acea calitate – trăsătură – a puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterile oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară scopurile sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional.
|
|
Suveranitatea deşi este o noţiune unitară în esenţa ei, implică totuşi, două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe care se manifestă: cel intern şi cel extern. Depăşindu-se stadiul în care se vorbeşte de “suveranitate internă” şi “suveranitate externă”, astăzi se vorbeşte de două laturi ale aceluiaşi fenomen, între care există puternice legături de interdependenţă, formând un tot unitar.
Supremaţia puterii de stat desemnează acea însuşire a acesteia de a fi superioară oricărei alte puteri sociale existente într-o anumită ţară la un moment dat. Ea se caracterizează în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toţi cetăţenii ei şi de a le asigura aplicarea. S-a spus de asemenea, că numai puterea de stat decide asupra drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor săi, precum şi a modului în care acestea sunt garantate, idee depăşită azi de realitatea existenţei unor organisme internaţionale de apărare a dreptului omului, de existenţa unor convenţii (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese şi din interpretarea articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, în care se indică că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu declaraţia Universală a dreptului Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. În aceste condiţii putem afirma că statul sunt cele ce asigură şi ocroteşte drepturile cetăţenilor lor în concordanţă cu dispoziţia tratatelor internaţionale din acest domeniu.
Supremaţia puterii de stat se manifestă în anumite limite teritoriale, teritoriu pe care puterea de stat este organizată fiind inalienabilă şi indivizibilă. Suveranitatea de stat se manifestă în integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor statului. Supremaţia puterii de stat are un conţinut complex, referindu-se la toate laturile vieţii sociale şi la toate problemele ce pot interesa o anume societate în prezent sau viitor.
Supremaţia puterii de stat trebuie privită însă în strânsă legătură cu forţele ei materiale de constrângere, pentru că “puterea de comandă a statului” nu se manifestă în plenitudinea ei decât dacă statul dispune de forţele şi mijloacele necesare pentru asigurarea voinţei sale. Când forţa statelor scade, alte puteri, interese – precum ale unor grupări extremiste etc. – se pot manifesta mai pregnant decât cea a statului, în astfel de condiţii fiind greu să mai vorbeşti de supremaţia sa.
|
|
A doua latură a suveranităţii, strâns legată de prima, este independenţa. Ea se manifestă în relaţiile statului cu alte state, exprimată în neatârnarea statului şi decurge din supremaţia puterii de stat. Independenţa indică acea trăsătură a puterii de stat potrivit căreia statul îşi stabileşte singur liber şi după propria sa apreciere, fără nici un amestec al vreunui alt stat sau organism mondial, politica sa internă şi externă. Statul suveran apare astfel independent atât în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor sale interne, cât şi a celor externe. Dar această independenţă trebuie să se manifeste în condiţiile respectării altor state şi a normelor unanim admise ale dreptului internaţional. Afirmarea suveranităţii unui stat implică respectarea suveranităţii celorlalte state, egale în drept. Fiecare stat, în numele poporului său, are dreptul să-şi aleagă calea dezvoltării şi să stabilească mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarea libertăţii, a independenţei unui stat trebuie dublată de colaborarea statelor, de pe poziţii de egalitate şi respect reciproc, pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunităţii umane, în general.
Colaborarea între state se realizează după cum este ştiut, potrivit unor principii în cadrul cărora respectiv suveranitatea ocupă un loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privită altfel decât prin prisma acţiunii celorlalte. Însemnătatea atribuită acestui principiu nu trebuie interpretată în sensul diminuării celorlalte – egalitatea în drepturi, avantajul reciproc etc. – deoarece aceste principii sunt complementare, acţionează unul prin celălalt, manifestarea şi realizarea unuia depinzând de modul în care se manifestă şi acţionează toate celelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau încălcarea principiilor egalităţii în drept a statelor aduce prejudicii principiului suveranităţii, încălcarea acestuia din urmă împiedică realizarea avantajului reciproc şi aşa mai departe. În felul acesta apare clar că interacţiunea tuturor principiilor ce guvernează relaţiile între state are două efecte pozitive directe:
|
|
Asigură că celelalte state vor respecta şi ele, la rândul lor, independenţa şi drepturile suverane ale statului, astfel punându-se în mişcare mecanismul principiului reciprocităţii;
Eliminarea condiţiilor apte de a genera arbitrariul şi stările anarhice în sânul comunităţii internaţionale.
Independenţa unui stat nu trebuie absolutizată în detrimentul celorlalte, ci, din contra ea trebuie privită prin prisma realizării independenţei celorlalte state. Statele împreună trebuie să facă eforturi care să asigure echilibrul comunităţii internaţionale. Pentru realizarea acestui echilibru ele trebuie să ajungă la un compromis, luând decizii, de pe poziţii suverane, în legătură cu anumite atribuţii ce vor aparţine unor organisme internaţionale.
În lumina celor arătate, suveranitatea de stat apare ca o unitate dialectică, a supremaţiei şi independenţei puterii de stat, apare, în acelaşi timp, ca trăsătură esenţială a acesteia.
Suveranitatea azi are un conţinut complex, pe plan internaţional şi în cadrul fiecărui stat în parte făcându-se eforturi susţinute pentru determinarea cât mai completă a acestuia. În acest sens trebuie arătat faptul că declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1970 a precizat care sunt principalele elemente constitutive ale suveranităţii şi anume:
Toate statele sunt egale din punct de vedere juridic;
Fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranităţi;
Fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
Integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile;
Fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic;
Fiecare stat este obligat să se achite în întregime şi cu bună credinţă de obligaţiile sale internaţionale şi să trăiască în pace cu celelalte state.
În acest document s-a precizat de asemenea că toate statele se bucură de egalitate suverană, că ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membre egale ale comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare altă natură.